Parohia Sfântul Dumitru

Biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Dumitru, Izvorâtorul  de Mir” (26 octombrie) se află în vatra istorică a Râmnicului, pe Strada Constantin Brâncoveanu, Nr. 1, Municipiul Râmnicu Vâlcea, Judeţul Vâlcea şi este înscrisă în lista monumentelor istorice[1], având valoare de patrimoniu naţional, deoarece se presupune că este cel mai vechi monument de arhitectură din Municipiul Râmnicu Vâlcea. Data zidirii bisericii nu se cunoaşte exact. Conform unei tradiţii, biserica ar fi fost construită la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, de ordinul Călugărilor franciscani, pentru saşii care se aflau în perioada respectivă în oraş. După documente, biserica a fost rezidită între ani 1783-1784, iar actuala construcţie datează din anul 1815. Cu timpul, majoritatea saşilor au părăsit oraşul, iar biserica a rămas în paragină, fiind preluată de Episcopia Ortodoxă a Râmnicului şi suferind o serie modificări[2]. Istoricul Nicolae Iorga, în anul 1925, pe seama arhitecturii diferite faţă de a celorlalte biserici ortodoxe sublinia următoarele: „cu pridvorul său împărţit în trei, cu puternicul turn sprijinit pe acest pridvor unic, vorbeşte prin arhitectura sa de o vechime ce nu se poate desluşi prin mărturii scrise”, ea fiind martoră unor veacuri pe care alte aşezăminte de la noi nu le-au parcurs[3]. Actuala biserică, după istoricul Nicolae Stoicescu, datează din secolul al XVIII-lea, fiind construită în formă de navă. Cel mai vechi document despre Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dumitru, Izvorâtorul  de Mir”, care s-a păstrat până astăzi, datează din 4 mai 1773, act publicat de istoricul Nicolae Iorga. Episcopul Grigorie Socoteanu dădea la acea dată o „silişte aiciea în oraşul Râmnicului…, din uliţa ce dă de spre Sfântul Dimitrie în jos, alăturea cu podgoradia bisericii…..cu corpul din jos locul nepotului nostru Postelnicul Radu”. Începând din secolul al XVI-lea o parte din străvechile biserici parohiale din lemn, aveau să fie clădite din zid de către fruntaşii vieţii orăşeneşti sub impulsul ctitoriilor înălţate de către domn şi de către dregători[4]. Cel mai vechi document care s-a păstrat până în prezent referitor la biserica cu hramul Sfântul Mare Mucenic Dumitru (Dimitrie), Izbăvitorul de Mir (26 octombrie), datează din data de 04 mai 1773, act publicat de către Istoricul Nicolae Iorga[5]. Episcopul Grigore Socoteanu dădea la data de 04 mai 1773, o silişte aici în oraşul Râmnicului din uliţa ce dădae spre Sfântul Dimitrie în jos, alăturea cu podgoradia bisericii... cu corpul din jos locul nepotului nostru postelnicul Radu[6]. Într-un pomelnic care se afla în biserică la sfârşitul secolului trecut, scris în anul 1812, şirul domnitorilor începea cu Matei Basarab (1633-1654) şi sfârşea cu moartea lui Constantin Hangerli (1799), dar tot acolo şirul episcopiilor începea cu Damaschin (1708-1725) şi se încheia cu Chezarie (1771-1780)[7]. Putem considera şi documentul epigrafic o cărămidă, purtând inscripţia „funerară” a Anastasiei Monahia, menţionată şi de Grigore Tocilescu într-o lucrare din anul 1908[8], că exista în biserică, purtând anul de 7279 (1771), fiind cea mai veche mărturie despre acest lăcaş. Biserica „Sfântul Dumitru” în prezent nu are nici un fel de pisanie. Cu toate acestea, ea a avut două pisanii pictate care, prin reparaţiile ulterioare, au fost înlăturate. Cea mai veche, datată 1822, a fost publicată în anul 1933 de către prof. Emil Vârtosu[9]. Biserica a avut patru pisanii, însă din păcate toate pisaniile la care face referire literatura de specialitate s-au pierdut pentru că au fost zugrăvite şi, implicit, expuse deteriorării. Una din pisanii a fost ştearsă prin văruire, după abolirea monarhiei în luna decembrie a anului 1947, când s-au luat măsuri pentru înlăturarea tuturor inscripţiilor regale. Din studiul pisaniilor şi al documentelor ce s-au păstrat din acele vremuri, precum şi din studiul arhitectonic, construcţia iniţială a lăcaşului de cult este plasată anterior anului 1530. Între anii 1745 şi 1751 a fost reconstruită de către vornicul Preda Bujoreanu, călugărit cu numele de „Pahomie monahul” şi fiul său Constantin Bujoreanu. Aportul celor doi boieri a constat doar în boltirea bisericii, construirea unei tâmple şi zugrăvirea parţială, ceea ce înseamnă că biserica exista deja, dar ruinată. Trei decenii mai târziu, între anii 1783-1784, soţii Cornescu construiesc partea de vest: tâmpla tinzii, pereţii turnului clopotniţă şi ai încăperilor de la nordul şi sudul acestuia. În timpul Regelui Carol I a fost reparată şi consolidată, iar la 26 octombrie 1914, a fost resfinţită de către episcopul Sofronie Vulpescu. În anul 1914, Biserica „Sfântul Dumitru” a fost reparată, fiind pictat portretul în ulei al episcopului Sofronie Vulpescu al Râmnicului. În anul 1943, s-a restaurat pictura bisericii de către pictorul Ştefan Pantazel. În anul 1964, la iniţiativa preoţilor slujitori, au fost realizate reparaţii interioare, exterioare şi de restaurare a picturii murale de către pictorul Iosif Keber, iar la 14 iunie biserica a fost resfinţită de către episcopul Iosif Gafton. În anul 1971, s-a refăcut instalaţia electrică. Între anii 1982-1995, pictura murală a biserici a fost restaurată şi completată cu pictură din nou. Repictări s-au mai efectuat între ani 1995-1999, intervenții în care s-au mai adăugat anumite retuşări a picturii, s-au acoperit fondurile de cer şi pământ cu un nou strat de culoare, s-a intervenit puţin şi asupra scenelor, personajelor, ornamentelor. S-au efectuat completări cu pictură nouă pe suprafeţe foarte întinse. Naosul are aproape 80% pictură nouă. Data executării picturii originale nu se cunoaşte. Profesorul Corneliu Tamaş, în lucrarea „Istoria Bisericii Sfântul Dumitru din Râmnicu Vâlcea”, lansează ideea că pictura păstrează scene anterioare perioadei feudalismului, bazându-se pe două capete de sfinţi zugrăvite în biserică. Începând de la mijlocul secolului al XIV-lea, Ţara Românească se încadrează în această cultură, ale cărei forme artistice au pătruns în special prin filiera sârbească. Actuala pictură a fost executată în perioade diferite, de aceea şi stilurile sunt diferite. În anul 1994, ultima intervenţie semnificativă consta în împrejmuirea ei cu o centură de beton. [arhitectura. plan, dimensiuni, materiale de construcţii] În anul 2012, odată cu adăugarea unui pridvor acoperit, planul arhitectonic, silueta construcţiei, intrarea în biserică vor suferi schimbări majore. Până la începerea lucrărilor, accesul spre intrarea în biserică se făcea printr-un trotuar dalat, cu bordură, ce începea de la intrare şi continua spre punctul de acces în curtea bisericii. La intrarea în biserică, trotuarul se înălţa printr-o treaptă de acces, mărginită pe laturile de N şi de S de cele 2 ziduri de sprijin ale micului acoperiş de deasupra intrării. De asemenea, de fiecare parte a trotuarului de acces, fiecare porţiune perpendiculară pe latura de V a bisericii, până la colţurile bisericii, era acoperită cu dale de beton, având dimensiunile de 20x10x6 cm. Aşadar, porţiunea pe care se va construi pridvorul acoperit va afecta o suprafaţă de 7,50x4,50 m, urmând să se înlăture prin decopertare treapta de acces în biserică, zidurile de susţinere a acoperişului de la intrare, dalele din beton precum şi porţiunea necesară din trotuarul de acces. Raportul privind cercetarea arheologică din luna iunie 2012 va constitui obiectul unui studiu ce va fi încheiat după ce se vor construi şi anexele, conform proiectului de arhitectură. Principalele obiective care s-au avut în vedere odată cu începerea cercetării arheologice au fost: stabilirea caracteristicilor tehnice (analizarea fundaţiei, structura zidăriei, etape de construcţie), evoluţia nivelului de călcare şi găsirea vechii intrări în biserică (am arătat mai sus presupunerea pe care o face P. Chihaia în legătura cu existenţa unei biserici originare la care s-au făcut intervenţiile menţionate de pisanii). În urma cercetării, se poate spune cu certitudine că biserica, pe latura de vest, a fost pusă pe un vechi cimitir. S-au descoperit morminte ce continuă sub zidul de fundaţie al bisericii. Multe morminte au fost afectate şi de săparea şanţului destinat unei conducte de canalizare dezafectată (lat de cca. 0,90-1,00m), ce coboară de la Primăria Municipiului Râmnicului şi continuă dincolo de noile fundaţii. În porţiunea afectată de noul proiect au fost descoperite 44 morminte (atât principale cât şi secundare). Nivelul de călcare iniţial a fost ridicat de-a lungul timpului cu cca. 20cm. Fundaţia bisericii (-0,90 m) este din bolovani fasonaţi şi pietre mari de râu prinse cu mortar. Deoarece cercetarea a urmărit doar suprafaţa afectată de proiect, nu se poate preciza în acest moment cât se continuă cimitirul. Din punct de vedere arhitectural, săpăturile au scos la iveală şi prezenţa, pe latura de V a bisericii, a 2 contraforţi din bolovani de râu, lespezi de piatră, cărămizi sfărâmate şi mortar, sub care se găsesc morminte. Contraforţii sunt amplasaţi de o parte şi de alta a intrării şi au 0,85m în adâncime. În curtea bisericii, la momentul actual, se găsesc 8 cruci la care se adaugă 2 pietre funerare şi 2 stâlpi de piatră. La majoritatea crucilor textul este ilizibil, însă ele sunt publicate de C. Bălan[10] şi C. Tamaş[11], la fel şi stâlpii şi pietrele funerare. Ele au fost datate între 1775 şi 1929, dar cea mai recentă, deşi nu este datată, este pusă în memoria preotului Gh. I. Ionescu (1910-1991). Suprafaţa redusă a cercetării arheologice (în mare parte distrusă de lucrări anterioare), precum şi absenţa unor descoperiri monetare sau scrise nu rezolvă, momentan, disputa privind momentul exact al ridicării acestui monument. Cel mai probabil, cimitirul descoperit este mai întins dar nu avem elemente clare de datare a acestuia, precum monede sau inscripţii. Pentru a putea elucida o parte din aceste controverse, se impun cercetări arheologice atât în interiorul cât şi în exteriorul bisericii, ceea ce este puţin probabil să se poată realiza în viitorul apropiat. Monument religios, adevărat vestigiu cultural, înscris în Lista Monumentelor Istorice de Patrimoniu, Biserica „Sfântul Dumitru” este unul dintre cele mai frumoase obiective turistice din Municipiul Râmnicu Vâlcea. Biserica „Sfântul Dumitru” prezintă planul bisericilor ortodoxe din Ţara Românească, cu un pronaos supraînălţat de un turn clopotniţă, care este specific începând cu epoca Voievodului Matei Basarab. Constatăm la această biserică încăperea pătrată a unui turn masiv, boltită în calotă cu pandantivi, încadrată la nord şi sud de alte două încăperi de plen dreptunghiular, dispuse cu lungimea paralelă de axul edificiului, boltite în semicilindru, iar la est de o a treia boltă – această transversală având funcţia de pronaos – acoperită cu trei bolţi. Zidurile monumentului sunt realizate din cărămidă şi piatră, excepţie fac doar zidurile exterioare ale pronaosului care sunt numai din cărămidă. Bolţile şi arcele sunt din cărămidă, şarpanta este din lemn ecarisat iar învelitoarea este din tablă de cupru. Materialul folosit la construirea turnului este piatra de râu, cioplită la muchii, cu puţină cărămidă. [pictura] În interiorul bisericii se păstrează mai multe etape de pictură, dar respectă întru totul ansamblu canonului erminiei bizantine. Absida altarului este dominată de imaginea Fecioarei Maria cu pruncul, flancată de îngeri. Pereţii verticali sunt decoraţi cu imagini ale sfinţilor ierarhi şi diaconi, reprezentanţi în picioare, iar la baza registrului se încheie cu draperia tradiţională. În centrul bolţii naosului este reprezentat Pantocratorul, înconjurat de cetele îngerești şi de cei patru evanghelişti pe pandantivi. Pereţii verticali sunt decoraţi cu piatră nouă, într-o tehnică mixtă respectiv „a fresco” şi „a secco”, iar pictura originală este repictată culoare peste culoare. Ansamblu de pictură a bisericii respectă principiile iconografiei bizantine. Desenul, element esenţial în limbaj în cadrul ansamblului, conturează puternic arhitectura, peisajul, decorul costumelor. Desenul prin contur se regăseşte şi la figurarea personajelor unde predomină liniile curbe menite să redea volumele. Pictorii au realizat ansamblu în perioade diferite, adaptând tematica iconografică spaţiului restrâns şi scopului pentru care a fost destinat. Personajele sunt repartizate în grupuri, iar grupurile echilibrat dispuse în raport cu personajele izolate. Arhitectura şi peisajul de fond sunt decoruri scenografice convenţionale. Sunt scene cu puţine personaje, în care dimensiunea interioară a reprezentărilor este subliniată şi de bogatele arhitecturi fanteziste ale fundalurilor într-un ritm tumultuos, toate acestea se încadrează acţiunii, accentuându-i expresivitatea, unde ansamblul pictural nu are un caracter monumental. Gama cromatică picturală se compune din roşu, ocru, verde, albastru, gri-albăstrui, îmbogăţită cu tonuri derivate din alb şi negru. [şirul preoţilor] Pahomie Monahul este primul ctitor cunoscut al bisericii. Acest călugăr nu este altul decât Boierul Preda Bujoreanu, menţionat vornic în documentele din anul 1718 până în anul 1752; Dionisie Eclesiarhul, 1740-1820; Constantin sin diacon Zaharia, 1839; Cârstea sin Gheorghe, 1893; Popa lui Enache, 1840; Popa Stan Popescu 1849; Ion Ereu preot, 1859; Dimitrie duhovnicul, 1859; Nicolae Predescu, 1863; Gheorghe Mehedinţeanu, 1889; Grigore Predescu, 1893; Ilie Stoenescu 1903; Ion Oprişescu, 1937-1956; Aurel Popescu, 1956-1977; Gheorghe I. Ionescu, 1972;  Nicolae Bâlă, 1970-1976, preot II, apoi a fost îmbisericit unde a slujit până în anul 1994; Gheorghe Gavrilă, 1985 – 1992; Ion Gavrilă, 1983-1996; Ioan V. Călin 1976 -2008; Emil A. Ionescu, 1997 – 2014; Barbu Victor Lulu; Septimiu Sever Manu, Popa Anfian-Vasile, Arhidiacon Ioan Liviu Găman.